Cainele - Mica Enciclopedie

M-a turburat întodeauna, ca unul din mistere, putinţa că e câinele prezent în viaţa noastră. Fără om şi fără câine, câinele şi omul ar fi nişte pribegi. Pentru moralul omului, prietenul lui de la uşe şi din odaie, e o mângâiere, un sprijin, un aliat, zadarnic aşteptaţi dintre semenii perverşi, uneltitori, veninoşi, trădători. Câinele e permanent cu tine, lângă tine, până la moarte, singurul tovarăş care moare odată cu tine, culcat pe mormântul tău. Te uiţi în ochii lui: te înţelege şi tu nu cauţi să-1 înţelegi. Inima lui ţi-e dăruită fără condiţii şi peste împrejurări: câinele-i o prelungire a fiinţei tale sufleteşti, — şi tu îl chinuieşti, îl baţi, îl prinzi cu laţul şi-1 ucizi. Primarii... îi stârpesc cu otravă, stăpânii îi gonesc, se ridică impozite pe câini, oamenii ştiinţifici şi docenţi vor să-ţi ia căţelul din braţe şi câinele din lanţ ca să te ocrotească de o prostie din capul lor sterp. S-a născocit, pentru flatarea simţului de conservare a omului de prisos, primejdia turbării, principiu municipal, aproape dogmă de Stat. De ce e câinele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni ? Nu pute omul ? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Şi ce conştiinţă poate fi mai spurcată decât a omului, degradat şi infect cu atât mai mult cu cât se-nalţă mai sus, ministru, preşedinte, bărbat de Stat, potentat şi javră, şi cu cât îşi stropeşte stârvul îmbăiat, cu parfumele filosofilor şi vaporii distilaţi ai violetei